vineri, 28 februarie 2014

Părintele Cornel Toma: 1 martie: un succes al neo-păgînismului (12 capete teologice despre sărbătoarea neo-păgînă a primăverii)



Ne-am obişnuit ca în fiecare an, de 1 martie, să dăruim mărţişoare celor dragi şi cunoscuţi, fără să înţelegem cu adevărat ce înseamnă acest gest din punct de vedere religios.

Ce înseamnă, de fapt, mărţişorul? Care este simbolistica lui? De unde provine această sărbătoare a primăverii?

Încercînd să găsesc răspunsul la întrebările de mai sus, am demarat un mic exerciţiu de documentare, bazat pe istoria religiilor, dar şi pe sursele teologiei creştin - ortodoxe. Am realizat acest demers teologic pornind de la Canonul 62 dat la Sinodul Trulan sau Sinodul  V- VI Ecumenic, desfăşurat în anul 692 la Constantinopol. Aşa am ajuns la o aporie teologică: cum a fost posibil ca un Sinod Ecumenic să interzică sărbătorirea păgînă a primăverii în data de 1 martie cu atîta autoritate şi vehemenţă şi, totuşi, cum a reuşit această practică păgînă să supravieţuiască pînă în anul 2014?

Mircea Eliade vorbeşte despre curentul „neo-păgînismului”, care reîncearcă prin sincretismul religios, să readucă omului contemporan politeismul, practicile magice, superstiţiile şi, mai ales, sărbătorile păgîne, camuflate sub masca creştinismului (Valentine's Day – care este săbătoarea desfrîului sau a zeiţelor Afrodita şi Venus devine ziua îndrăgostiţilor; Dragobetele – varianta autohtonă a primei sărbători; Naşterea lui Hristos – este înlocuită cu Moş Crăciun, Coca-Cola, templele supermarketurilor, cadourile; Învierea Domnului – este înţeleasă ca sărbătoarea iepuraşului; Haloween – la origini era începutul anului nou la druizi şi astăzi devine sărbătoarea stafiilor şi a fantomelor).

În această perioadă de pregătire pentru intrarea în Postul Mare apar contradicţia şi lupta dintre creştinism şi păgînism. În Prohodul Domnului se arată că primăvara este adusă de Hristos şi este un anotimp al reînnoirii şi prefacerii duhovniceşti: asceză (post şi metanii), rugăciune, spovedanie şi Euharistie. Aceste Taine şi virtuţi fac posibile înflorirea şi rodirea omului duhovnicesc, îmbrăcat în Hristos:

„ Primăvară dulce, Fiul meu preadulce, frumuseţea unde Ţi-a apus?”[1]

Aşadar, în creştinism se trece de la primăvară – ca anotimp al naturii, la o primăvară duhovnicească, în centrul căreia se află jertfa mîntuitoare a lui Hristos. Natura care moare în timpul iernii este readusă la viaţă şi la rodire prin Învierea lui Hristos. De aceea, moartea şi Învierea Domnului au şi o dimensiune cosmică, întrucît harul lui Dumnezeu se revarsă asupra creaţiei, transfigurînd-o. Iisus Hristos moare ca să-l învieze pe om, pe cînd în lumea păgînă omul, animalele şi florile sunt sacrificate pentru a resuscita natura.

"Răsărit-a primăvara Postului şi floarea pocăinţei. Deci, să ne curăţim pe noi fraţilor, de toată întinăciunea, şi Dătătorului de lumină cîntînd să-I zicem: Slavă Ţie, Unule, Iubitorule de oameni."[2]

Politeismul păgîn roman promovează o idolatrizare a naturii şi a zeilor care o patronează (Marte). Natura devine autonomă şi se înnoieşte prin energiile proprii sau, cel mult, prin influenţa zeilor. De pildă, „votul public cel mai semnificativ era denumit primăvara sfîntă (ver sacrum), în baza căruia erau consacrate zeilor toate fructele de primăvară, animalele şi oamenii născuţi primăvara. Atunci cînd se punea problema unei reuşite foarte importante în viaţă, se apela la un vot special (devotio), care însemna sacrificarea propriei vieţi în scopul reuşitei”[3].

Din punct de vedere teologic, sărbătoarea şi practica mărţişorului poate fi abordată prin următoarele elemente definitorii:

1.Promovarea credinţei păgîne în zeul Marte, zeul războiului, dar şi al fecundităţii şi al vegetaţiei. Mărţişorul e constituit din două fire de aţă, ce au rolul de a simboliza puterile zeului Marte: unul alb – care reprezintă pacea (fecunditatea) şi celălalt roşu – care semnifică războiul.

2.Practicarea sărbătorii păgîne a anului nou la romani, a fost menţinută pînă în secolul XVIII în Italia şi în restul Europei[4] .

3.Adoptarea superstiţiei şi a credinţei în talismane, obiecte care l-ar ocroti  pe cel care le poartă şi i-ar aduce noroc şi prosperitate tot anul .

Majoritatea modelelor de mărţişoare sînt reprezentate de flori, de diferite culori, mărimi şi tipuri. Acest fapt demonstrează că astfel se păstrează tradiţia lumii romane păgîne, prin care, cu această ocazie, se ofereau flori pentru a cinsti sau idolatriza natura.



La români exista tradiţia ca aceste amulete-mărţişoare să fie purtate de copiii – fete şi băieţi sau de femeile tinere timp de 9 sau 12 zile, după care ele se legau de ramura unui copac sau de tulpinile florilor. Dacă pomului sau florii îi mergea bine, atunci şi copilul/ femeia erau bine :

« Cine poartă mărţişoare

Nu mai e pîrlit de soare »[5].

În unele cazuri talismanul - mărţişor consta într-un bănuţ de argint sau de aur pe care părintele Simion Florea Marian îl interpreta astfel : « Bănuţul însemna îmbelşugarea, firele albe şi roşii ale găitanului însemnau faţa albă ca crinul şi rumenă ca roza, iar ofranda făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii »[6].

Cu alte cuvinte, Crucea - care este păzitoarea trupului şi a sufletului oricărui creştin - este înlocuită cu un obiect magic.

4.Practicarea riturilor religioase imorale se realiza prin dansuri, desfrîuri, ofrande de flori, iniţieri militare, sacrificii animale şi umane .

Mircea Eliade considera că la romani « riturile erau purificatoare şi fecundatoare, ca şi numeroase alte ceremonii de anul nou »[7].  Ştim cu toţii că sărbătoarea de mărţişor este dublată de sărbătoarea Dragobetelui[8], în care accentul cade pe înfrumuseţarea trupului femeii prin spălarea cu apa de nea, cu scopul bine definit de a plăcea tuturor, prin recitarea unui descîntec :

« Floare de fragă

Din luna lui Marţ

La toată lumea să fiu dragă,

Urîciunile să le desparţi ! »[9].

5.Astăzi, această sărbătoare are şi o conotaţie comercială, economică. În ziua de 1 martie se vînd flori, mărţişoare şi cadouri şi în acest fel se continuă afacerile economice ale sărbătorilor neo-păgîne.

6.Primăvara nu începe cu data de 1 martie, ci odată cu echinocţiul de primăvară, între 20-21 martie, în apropierea sărbătorii Bunei Vestiri. De aceea, florile –înţelese ca simbol al renaşterii – se pot oferi în fiecare zi pentru cei pe care îi iubim şi îi preţuim. În orice caz, la 1 martie nu se ofereau flori, ci ofrande de flori în numele zeului Marte.

7.Sărbătoarea Mărţişorului este prezentă limitat în spaţiul ortodox doar în Bulgaria, Macedonia, Albania şi în România. În celalte ţări ortodoxe, de origine greacă şi slavă, această practică nu există[10].

8. Sărbătoarea mărțișorului este promovată sub masca filantropiei creștine: daruri pentru mămici, pentru colege, pentru vecine și ajutoare pentru copiii cu dizabilități. Acest principiu machiavelic: ”scopul scuză mijloacele” nu justifică săvîrșirea unui bine prin mijloace păgîne sau prin talismanele primăverii. Nu am găsit în scrierile nici unui Sfînt Părinte, nici măcar la cei latini, ca prin vreo sărbătoare a mărțișorului să se justifice acțiuni caritabile.

9. Prin această sărbătoare se promovează superstițiile, aduse din mediul rural în mediul urban, de la mărțișorul de sat la mărțișorul de oraș. Astfel, la țară firul răsucit din lînă sau bumbac avea un rol protector pentru oameni, animale și locuri. La oraș, mărțișorul s-a transpus sub forma unor ”talismane” mai selecte și elegante, de genul broșelor și al bijuteriilor.

10. Mărțișorul a devenit o preocupare ”artistică” a lumii moderne, cu precădere în mediul urban. El nu este numai un simbol al primăverii, ci el este re-valorificat, re-condiționat. Astfel, mărțișorul ajunge să reprezinte o miniatură a lumii în care trăim (A se vedea mărțișoare cu personaje magice), un ”bîlci” al artiștilor populari, o ”măiestrie” a kitsch-ului infantil.

11.În literatura română, la fel ca și în artă, nu există foarte multe preocupări pentru această sărbătoare. Cu excepția lui Tudor Arghezi, care are un capitol de poezii dedicate mărțișorului (scrise în perioada comunistă) și poate și a altor poeți sau scriitori din perioada comunistă, nu se pot consemna mărturii despre acest subiect.

12.Există și o motivație socială, așa-numită a marketing-ului social. Sunt mulți oameni care spun că prin vînzarea și comercializarea mărțișoarelor pot să supraviețuiască și pot să se întrețină existențial pentru o anumită perioadă de timp. În acest sens, trebuie să ne întrebăm la fel cu Tertulian dacă: ”se aseamănă Atena cu Ierusalimul, Academia cu Biserica, ori ereticii (păgînii) cu creștinii?”

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Prin urmare, 1 martie poate fi cel mai bine înţeles atît ca practică, dar şi ca mentalitate religios-socială, prin prisma hotărîrii date de Sfinţii Părinţi adunaţi la Soborul VI Ecumenic. Această hotărîre delimitează lumea creştină ortodoxă de societatea din afara Bisericii, uneori străină de Hristos şi impregnată de prea mult păgînism :

 « Aşa zisele Calende şi cele numite Vota şi cele chemate Brumalia, şi prăznuirea care se face în cea dintîi zi a lunii lui Martie, voim ca de îndată să fie scoasă din vieţuirea credincioşilor. Dar mai lepădăm şi jocurile obşteşti (dansurile publice), ale femeilor, ca necuviincioase, şi ca putînd naşte (provoca) multă pagubă şi vătămare, dar încă şi jocurile (dansurile) jucate (executate) fie de bărbaţi, fie de femei, în numele (cinstea) celor numiţi în mod mincinos, dumnezei, de către elini (păgîni) şi slujbele (ceremoniile), - ce se fac după un obicei vechi şi străin vieţii creştinilor, - orînduind ca niciun bărbat să nu se îmbrace în haină femeiască, sau femeia, în cea care se potriveşte bărbaţilor, dar nici să nu puie asupra lor obraze (măşti) de haz (comice), sau de batjocură (satirice) închipuind satiri, sau de jale (tragice), nici să nu se strige numele blestematului Dionisios, cînd se strivesc strugurii în teascuri, nici turnînd vinul în vase să nu stîrnească (provoace) rîsul, făptuind cele ale rătăcirii diavoleşti, sub chipul neştiinţei sau al deşertăciunii.

De aceea, cei ce de acum înainte s-ar apuca să facă ceva din cele zise mai înainte, după ce au fost puşi în cunoştinţă, acestora poruncim, ca aceştia dacă ar fi clerici să se caterisească, iar dacă ar fi laici să se afurisească. » (Canonul 62 - Praznicele şi datinile păgîneşti să nu fie ţinute de creştini).[11]


[1] Triodul, Prohodul Domnului, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986 , p. 575
[2] Triodul, Stihoavna de la Vecernia de Joi din săptămîna lăsatului sec de brînză, p. 61
[3] Nicolae Achimescu, Istoria şi Filozofia religiei la popoarele antice, Editura Tehnopress, Iaşi, 2002, p. 208
[5] Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Vol. 1, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 313.
[6] Simion Florea Marian, op. cit, p. 315.
[7] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. 2, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 114.
[8] Simion Florea Marian, op. cit, p. 317 conform B.P. Haşdeu, Etym. Magn., t.II, p.1181: „Întîiul decembre se cheamă: Andrei cap de iarnă, precum întîiul mărţişor se zice Dragobete cap de primăvară.” (A. Crişan, Făgăraş, com. Mărgineni.)
[9] Simion Florea Marian, op. cit, p. 317.
[11] Arhidiacon prof.dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, 1991, p. 134.

marți, 25 februarie 2014

Dafinul sau laurul


Este un arbust sau arbore de climat subtropical, originar din bazinul mediteraneean, unde este intalnit atat in stare spontana cat si cultivat. A fost una din plantele cele mai iubite in Grecia Antica pentru mireasma intensa si delicata a frunzelor sale. Grecii credeau ca frunzele dafinului amplifica puterile psihice. Frunzele de dafin, consumate în cantităţi mari, induc stări de transă şi tulburări mentale.

Carol cel Mare recomanda ca frunzele de laur să fie folosite drept medicamente şi condimente. Mulţi specialişti în ierburi din Evul Mediu atribuiau dafinului proprietăţi energizante pentru stomac şi rinichi. Mai mult decât atât, frunza de dafin era considerată un medicament contra ciumei.

Se făceau talismane cu frunze care aveau puterea să îndepărteze toate relele. Se utiliza mult la ritualurile religioase în special la romani.

Cu frunze verzi mai tot timpul anului, creste destul de lent si ajunge pana la maxim 9 m inaltime.
Frunzele Dafinului sunt oval-eliptice, cu margine dreapta sau usor ondulata, au durata mare de viata (2-3 ani) si contin uleiuri eterice cu proprietati terapeutice si aromatizante.
Florile sale sunt mici, de culoare galbena, infloresc primavara, cresc sub forma de umbrela si produc un fruct de forma unei masline de culoare mov inchis, cu o singura samanta. Au un continut mare de uleiuri eterice si substante grase.

Frunzele si fructele contin ulei volatil – bogat in oxizi (cineol) si fenol metil eteri (estragol, eugenol), mucilagii, pectine, tanin, rezine, o substanta amara (lactona) sesquiterpenica de tip gremacranolodic (costunolida). Din frunze se extrage untul de dafin (oleum lauri), intrebuintat la prepararea unor unguente. In fitoterapie se folosesc mai ales frunzele. Are proprietati carminative, diaforetice, expectorante, antispasmodice (in colici), detoxifiante, anorexie, atonii stomacale.

Untul de dafin, extras din fructele arbustului, intră în componența multor unguente, în special cele utilizate pentru calmarea diferitelor manifestări ale durerii. Proprietățile terapeutice ale ceaiului de dafin sunt cunoscute mai ales în tratarea reumatismului cronic, afecțiunilor nervoase și afecțiunilor orale.



PROPRIETATI

Foile de dafin sînt indicate în formele incipiente de bronşită, laringită, gripă şi astm. Scoarta si foile se prepara sub formă de loţiuni, pentru vindecarea arsurilor, rănilor şi tăieturilor. Dafinul are capacitatea de a apăra organismul şi de a acţiona împotriva oricărui pericol extern. Indienii fumează coaja dafinului pentru a obţine o stare de calm. Prafurile din scoarţă, frunze şi fruct se inhaleaza pentru a curăţa plămînii şi sinusurile.
Cu foile şi boabele de dafin se prepara o alifie, pentru rănile care nu se vindecau cu alte leacuri. Frunzele, bine pisate şi muiate în rachiu, se luau contra frigurilor. Amestecate cu balegă de oaie, se puneau în legături contra durerilor la picioare. Pentru ca indepărtează insectele dăunătoare, se cultiva în mijlocul grădinii.

Folosit intern - pentru boli gastrointestinale, colita de fermentatie, antiseptic intestinal, bronsita cronica, anorexie, atonii stomacale, infectii intestinale, otraviri, mahmureala, laringita, spasme – sub forma de infuzie, decoct.

Folosit extern - frunzele si boabele vindeca sau amelioreaza ranile, nevralgiile dentare, infectii ale gurii, reumatismul. Se foloseste sub forma de cataplasme calde, infuzie, alifie, unguent.


DAFINUL FOLOSIT IN UZ INTERN

Gripa, bronsita - Se pun coaja de la o portocala si 4 frunze de dafin intr-un litru de apa. Se lasa la macerat 4 ore, dupa care se filtreaza totul si se bea pe stomacul gol in mai multe reprize (in loc de apa). Acest preparat scade febra, elimina durerile de cap si ne ajuta sa ne refacem rapid. Se poate asocia cu puţin praf de Scorţişoară.

Raguseala, pierderea vocii, infectii ale gingiei - Se pun 10 frunze de dafin in 250 ml apa clocotita. Se lasa sa infuzeze timp de 15 minute, dupa care se fac gargara si clatiri ale gurii cu acest preparat. Tratamentul este mai eficient daca este repetat de trei ori pe zi.
Se mai poate înghiti câte 1 linguriţă ulei de dafin după fiecare masă, sau se bea ceai călduţ cu înghiţituri mici de mai multe ori pe zi, în cantitate mică. Extern se poate aplica ulei cald.

Laringită - se înghite câte 1 linguriţă de ulei după fiecare masă, sau se bea ceai călduţ cu înghiţituri mici de mai multe ori pe zi, în cantitate mică. Extern se poate aplica ulei cald.


Răceli - ceai cald din frunze în care se va pune suc de lămâie stors proaspăt şi eventual îndulcit cu miere polifloră după gust dacă nu aveţi contra indicaţii.

Spasme -le calmează un ceai slab, sau extern aplicat compresă cu ceai cald, sau chiar intern se va lua ulei câte 1 linguriţă de ulei la nevoie.

Betie, intoxicatii, otravire - 20-30 de frunze de dafin oparite cu o cana de apa si lasate la infuzat 20 de minute sunt un vomitiv si antitoxic redutabil. Se bea dintr-o data intreaga cantitate preparata, efectul de eliminare fiind foarte prompt.

Digestie grea (atonie digestiva) - Se pun in mancaruri 1-2 frunze de dafin. Se face tratament vreme de o luna cu cate trei frunze de dafin pe zi, mestecate pe stomacul gol, cate una dimineata, la pranz si seara. Efectul de intarire a digestiei este remarcabil.

Sau o alta reteta care ajuta si in durerea stomacala: 2 frunze se fierb pentru 5 minute cu 5-6 cuişoare. Se pot consuma 2-3 căni pe zi.

Anorexie - se face o infuzie mai slabă şi se consumă cu 15 minute înaintea meselor pentru stimularea poftei de mâncare, utilizat chiar şi pentru copii.

Boli nervoase - calmant, decoct care se ia la nevoie de 2-3 frunze ajutând la calmarea nervoasă. Mai eficient este dacă se pune în acest ceai şi 1 linguriţă de Talpa gâştei.

Fermentaţii digestive - un ceai decoct ajută să dispară această afecţiune neplăcută. Se pot consuma 3 căni pe zi, câte una după fiecare masă până la reglarea digestivă şi dispariţia fermentaţiilor. Se poate folosi de asemenea la acest ceai şi câteva cuişoare care sunt un foarte bun calmant stomacal şi intestinal.

Gastralgii - decoct din frunze de dafin în care se va pune si 1 lingurita decuişoare, sau se poate lua intern câte 1 linguriţă de ulei de dafin în cazul durerilor.

Normalizarea nivelului glicemiei cand nu este prea mare - pentru aceasta, se pun 10 frunze de dafin în 500 ml de apă şi se fierb la foc mic timp de 15 minute. Lichidul, împreună cu frunzele, se toarnă într-un termos, unde se lasă 2 ore, după care se împarte în 3 porţii egale, care ajung pentru 3 zile. O porţie se consumă de-a lungul a 12 ore, altfel se poate provoca hemoragie internă. După o săptămînă de pauză, se beau celelalte 2 porţii, pe parcursul a 2 zile. În zilele de tratament se respectă dieta vegetariană.
Tratamentul se poate face doar o singura data pe an.

Gută - extern ulei de dafin care este un bun calmant şi intern se poate lua în cură de 30 de zile câte 2 linguriţe de ulei. Una dimineaţa şi una seara, ajutând la eliminarea din organism a acidului uric.

Infecţiile gurii - se ţine ulei de dafin în bură şi se clăteşte bine gura cu acest ulei după fiecare masă, până la trecerea afecţiunii. După aceasta uleiul se aruncă, nu se înghite.

Infecţii intestinale - se consumă după fiecare masă câte 1 linguriţă de ulei de dafin ajutând la distrugerea germenilor patogeni şi la calmarea durerilor.

Intoxicaţii - 20-30 frunze se pun la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 15 minute apoi se strecoară. Infuzia aceasta are efect antivomitiv imediat. Pentru aceasta este nevoie ca persoana care are nevoie de acest preparat să bea toată această cantitate de odată.

Otrăviri - se bea ulei de dafin câte 1 linguriţă de 3 ori pe zi şi suplimentar se ia cărbune medicinal. În funcţie de natura otrăvii se va folosi şi un antidot specific. - 20-30 frunze se pun la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 15 minute apoi se strecoară. Infuzia aceasta are efect antivomitiv imediat. Pentru aceasta este nevoie ca persoana care are nevoie de acest preparat să bea toată această cantitate de odată.

DAFINUL FOLOSIT IN UZ EXTERN 

Reumatism, luxatii, vanatai - se foloseste uleiul de dafin.

Varice - se fierb doi litri de apa si se ia oala de pe foc.se adauga o mana de musetel,o mana de menta si o mana de foi de dafin. Cand ceaiul e putin caldut se pune un farf de lingura de bicarbonat de sodiu si se spala zonele afectate cu varice

Dereglarea circulatiei sanguine - provoaca amortirea degetelor de la picioare si crampe musculare. Se prepara un unguent dintr-un pahar de ulei nerafinat si 2/3 de pahar de foi de dafin tocate marunt, care se lasa la intuneric timp de 6 zile. Dupa o baie calda la picioare, se frectioneza zonele afectate cu acest unguent.

Rani care nu se mai inchid - ajuta tratamentul cu frunze de dafin pisate şi fierte in ulei . Se unge rana de mai multe ori pe zi.

Nevralgii - se aplică la locul durerii o compresă îmbibată cu ulei cald de dafin sau se face o compresă cu decoct mai concentrat de dafin. Se poate pune şi câteva cuişoare care conţin anestezină.

 




SursA foTo: myraskitchen.blogspot.com



Paralizii - se fac frecţii alifie sau cu ulei cald. Se poate amesteca uleiul de dafin cu ulei de cimbru, caz în care este mult mai eficient.

Calmarea diferitelor dureri - se poate folosi uleiul preparat din 100 g de frunze de dafin maruntite si adaugate intr-o sticla, umezite cu alcool. Dupa o zi, peste frunze se pune un litru de ulei, iar dupa 4-6 saptamani se strecoara.

Dureri reumatice - se pune la macerat 30g frunze dafin intr-un litru de ulei de masline. Pastrezi recipientul la soare 10 zile, apoi filtrezi uleiul.
Cu uleiul obtinut iti ungi de mai multe ori pe zi locurile dureroase.

Reumatism cronic- se foloseşte sub formă de ceai sau alifii, aplicate extern.

Artroza, spondiloza -  se face o crema pentru masat locurile dureroase. Se pun la macerat frunze macinate de dafin in apa rece 24 de ore. Se strecoara si se adauga o cantitate dubla de osanza de porc. Se pun la fiert în „bainmarie“ 4 ore. Se strecoara prin tifon si se pastreaza la rece.

Transpiraţia excesivă la palme şi picioare- se fierbe timp de 15 minute un pumn de frunze de dafin la 1 litru de apă. Lăsaţi să se răcească şi când preparatul este călduţ, înmuiaţi-vă tălpile sau palmele pentru câteva minute. Tratamentul se repetă o dată pe zi în special vara.

Alungarea insectelor - se ard pe jaratec sau pe foc frunzele de dafin.

Moduri de preparare a frunzelor si fructelor

Ulei de dafin - 100g foi de dafin se macină cu râşniţa de cafea şi se pun într-un litru de ulei de măsline. Se umple sticla foarte bine până la dop pentru a evita râncezirea. Se lasă apoi timp de 6 săptămâni la soare. Se agită sticla zilnic de 2-3 ori cu putere. Se poate strecura după 6 săptămâni şi se păstrează în sticle pline până la dop la rece. Se poate folosi la: gută(dureri), nevralgii, răceli, reumatism.



Atentie! - Uleiul de dafin se poate folosi numai după ce s-a facut un test de alergie cu el. Pentru test se unge pe mana unde pielea este mai sensibila. Dacă apare o pată roşie atunci nu este recomandat sa folosesti acest ulei.

Unguent din fructe, frunze - 3-4 linguri frunze sau fructe maruntite se lasă 24 ore în 200 g untură proaspătă de porc nesărată. Se încălzeşte apoi pentru a se topi şi se strecoară. Cu aceast unguient se poate unge extern în cazul paraliziei sau al durerilor reumatismale.

Bere din foi de dafin - reteta pentru 10 litri

Ingrediente:
- 100g frunze uscate de dafin sau scoarta de dafin pisate (scoarta se gaseste la magazinele de naturiste)
- 50g hamei
- 1kg zahar brun
- un sfert de cub drojdie de bere.

Se pune la fiert apa in care s-a adaugat dafinul (scoarta sau frunzele uscate). Cand incepe sa fiarba apa se da la foc potrivit pentru a fierbe constant o ora. Se adauga hameiul.
Dupa o ora se opreste focul si se lasa la racit. Se adauga zaharul brun si se mesteca pana la dizolvarea acestuia. Zaharul brun va da culoare berii, dar si un gust de caramel, alaturi de aroma de dafin si taria hameiului. Cand zaharul s-a dizolvat si mustul de bere are temperatura cam de 20 grade C (bautura este calaie) se strecoara lichidul. Apoi, se adauga drojdia de bere. Se amesteca bine si se pune in sticle (de preferinta de plastic de 2 litri)

Sticlele, inchise bine se lasa la racoare sa fermenteze o zi-doua. Cand observati ca sticlele sunt tari din cauza presiunii din interior, puteti sa puneti pe rand cate o sticla la rece pentru consum.

Atentie! Cand desfaceti berea, daca a fermentat prea mult puteti avea experienta unui spumant foarte agitat. De aceea este recomandat ca deschiderea dopului sa se faca treptat, lasand sa iasa cate putin dioxidul de carbon.


Efecte adverse ale dafinului - frunzele se folosesc in cantitate mica atat cat este indicat in reteta, deoarece utilizate in cantitati incorecte pot da senzatie de voma. Exista persoane care nu suporta ( tot din cauza efectului sau vomitiv ) nici cantitati mici de dafin, in cazul lor mancarea va fi pregatita fara dafin.

SursA: leacuri din batrani.blogspot.ro

sâmbătă, 15 februarie 2014

Interviu cu ieromonahul Savatie Baştovoi

Ieromonahul Savatie Baştovoi: Oamenii de stat caută în biserici ceea ce nu au: credibilitate

458-bastovoi-2



— Scriaţi, recent, într-un eseu, „nu mă apasă atât relele pe care le fac, pe cât mă apasă binele pe care nu-l fac”. Când şi cum aţi înţeles, aţi simţit asta?

— Orice înţeles e o taină care se produce în inima omului. În afara tainei, cunoaşterea nu există, deoarece pentru noi, creştinii, cunoaşterea nu constă în descoperirea unei realităţi sau a unei informaţii, ci într-o avansare pe scara iubirii. Ne-am obişnuit să judecăm calitatea vieţii în raport cu faptele rele pe care le facem, adică în raport cu păcatele. Dar Hristos ne propune o altă evaluare a calităţii vieţii, aceea a binelui făcut, fără de care nu există mântuire. Cum a scris şi prorocul David cu mai bine de o mie de ani înainte de Hristos: „Îndepărtează-te de rău şi fă binele”. Nu e suficient să nu faci răul pentru a te mântui, trebuie să făptuieşti în mod implicit binele. De aceea, în Duminica Judecăţii de Apoi, care este înainte de intrarea în Postul Mare, se citeşte Evanghelia, în care Hristos ne spune cum se va face Judecata: „Închis Am fost şi n-aţi venit la Mine, gol Am fost şi nu m-aţi îmbrăcat, flămând Am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, Am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau”. Cum şi marele Ioan Gură de Aur a scris, tâlcuind aceste cuvinte, că la Judecată nu vom fi întrebaţi de ce am greşit, ci de ce nu am iubit. Acest lucru l-am văzut împlinit în ochii înlăcrămaţi ai părintelui Arsenie Papacioc care, după o spovedanie, mi-a zis, strângându-mă de mână: „Eu n-am făcut toate grozăviile prin care ai trecut, dar să ştii că şi eu deznădăjduiesc, pentru că nu am făcut tot binele pe care aş fi putut să-l fac”.

458-savatie-bastovoi— Deseori vă descoperim implicaţi într-un fel de luptă. Nedreaptă. În astfel de situaţii nu regretaţi să v-aţi călugărit? Or, statutul de călugăr presupune, totuşi, multă smerenie, un spirit mai împăciuitorist. Este adevărat că, „dacă nu renunţi la tot ce-i lumesc, nu poţi deveni călugăr”?

— Adevărat, dacă nu renunţi la toate ale lumii, nu poţi deveni călugăr. Eu nu am atins încă acest obiectiv, dar nu am regretat niciodată că am făcut această alegere. Cum a zis odată părintele Rafail Noica, după o tundere în călugărie, la care am participat şi eu: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am auzit iarăşi aceste frumoase făgăduinţe pe care eu niciodată nu le-am putut îndeplini”. Cu siguranţă, multe lupte ale mele sunt omeneşti, aşa mi-i feleşagul. Dumnezeu mi-a dat darul judecăţii şi eu îl folosesc nu doar pentru a judeca lumea, ci şi pentru a mă judeca pe mine. Îmi văd limitele şi greşelile cu multă răceală şi mi le asum. E greu să judec dacă sunt sau nu drepte, de aceea zic că sunt omeneşti — în inima mea ele sunt drepte, niciodată nu mă bag într-o luptă, decât dacă sunt absolut convins că am dreptate, deoarece cred că doar dreptatea învinge. Dar multe lupte sunt ca şi frecţia la piciorul de lemn: nici nu ajută, nici nu strică. Lupte au fost şi vor mai fi, ele nu sunt străine duhului creştin — Ioan Gură de Aur a avut polemici dure cu împărăteasa Eudoxia, dar şi cu generali şi miniştri de pe timpul său, la fel şi alţi sfinţi. Există lucruri care nu pot fi tăcute. Dacă tăcerea ar fi fost atât de proprie preoţilor şi călugărilor, n-ar fi nimerit nimeni sub secera comunismului şi nici sub ghilotina Revoluţiei Franceze. Nici Ioan Botezătorul nu şi-ar fi pierdut capul, nici mulţimea prorocilor vechi testamentari, asasinaţi pentru opinie, ca să zic aşa. Eu cred că este vreme de vorbit şi este vreme de tăcut. Important, foarte important este să nu le încurci locul.

— „Carte de despărţire” este titlul celei mai noi culegeri de poezii ale dvs. De ce despărţirea a devenit bună de pus într-o carte?

— Despărţirea este o temă majoră în lirica universală, poate cea mai exploatată. Cele mai frumoase poeme, cele mai răscolitoare, fie că vorbim de „Cîntarea cîntărilor” a lui Solomon, fie de Eminescu, Puşkin, Federico Garcia Lorca sau Arghezi, sunt poeme de despărţire. Despărţirea este condiţia inevitabilă a existenţei noastre, poate de aceea „Cartea de despărţire”, pe care am lansat-o înainte de Crăciun, s-a epuizat îndată. Succesul cred că se datorează şi faptului că noi toţi ne regăsim în tema despărţirii, de altfel cum ne regăsim în tema iubirii.

— Ce mai faceţi în ultima vreme?

— Nu fac mare lucru. Pentru a înţelege ce fac, eu de obicei aştept să treacă timpul: dacă rămâne ceva, înseamnă că am făcut, dacă nu, înseamnă că am pierdut vremea.

— Sunteţi acum implicat într-un fel de luptă pentru eliberarea din detenţie a unchiului dvs., Andrei Baştovoi, deputat în Primul Parlament al R. Moldova. Cum credeţi, cu ce se va încheia detenţia lui Andrei Baştovoi?

— Nu e prima mea luptă de acest fel. În 2007, am publicat o carte despre condamnarea nedreaptă a unui călugăr român, acuzat că ar fi comis ucidere din culpă, supunând o biată fată unor metode inumane de exorcizare. Atunci şi episcopul său l-a comdamnat, şi tot sinodul s-a lepădat de el. Împreună cu preotul au fost închise şi câteva maici, nişte copile. Eu nu îi cunoşteam pe aceşti oameni, dar mi s-a părut sălbatică şi nedreaptă atitudinea, mai ales că s-au încălcat nişte canoane istorice, cum ar fi cel care nu permite sub nicio formă exluderea din monahism, ceea ce a făcut sinodul pentru a-l putea preda instanţelor pentru o judecată publică de mare batjocură. Mi s-a făcut milă, am intrat în legătură cu preotul, căci încă era în proces, am studiat dosarul şi am găsit o hârtie prin care se consemna că victimei i s-au administrat 6 doze de adrenalină în ambulanţă şi aceasta era cauza decesului. Oamenii, totuşi, au fost închişi, căci maşinăria de propagandă este mare şi necruţătoare. Totuşi, anul trecut, BBC a făcut un documentar, care demonstrează că, în cazul de la Tanacu, medicii au fost vinovaţi şi nu călugării. În experienţa de 13 ani pe care o am în relaţia cu deţinuţii de la Penitenciarul nr. 8 din Bender am scris 3 cereri de graţiere şi în toate trei cazuri am obţinut eliberarea înainte de termen a unor oameni străini mie şi de la care nu am dorit nimic decât să facă şi ei la fel cu semenii lor: să iubească şi să ierte. Oare ar fi fost drept ca, luptându-mă pentru oameni cu care nu am nicio rudenie de sânge, să las în puşcărie pe unchiul meu şi pe fratele meu, despre dreptatea cărora sunt convins de întreaga lor viaţă?

458-bastovoi1— Spuneţi-ne trei lucruri mai importante din viaţa lui Andrei Baştovoi, lucruri care vă fac să rămâneţi aproape de el nu doar pentru faptul că sunteţi rude apropiate…

— 1. Este printre puţinii bărbaţi pe care, în decursul întregii vieţi, nu i-am văzut niciodată nedreptăţind pe cineva şi nici măcar vorbind de rău pe cineva. 2. Este poate singurul om pe care nu l-am auzit în toţi aceşti trei ani să se plângă că a fost părăsit de majoritatea prietenilor influenţi, ci fiecăruia îi găsea scuză, având o capacitate de a ierta pe care doar la duhovnici am întâlnit-o. 3. Pentru că în necazul său, pe care îl consideră personal, nici o clipă nu a făcut caz de meritele sale în faţa acestei ţări şi nici de relaţiile pe care le are, pentru a nu fi corupt, dar mai presus de toate, pentru că, ştiind toate tainele clanului Stati, nu a folosit niciodată informaţiile economice pe care le-a gestionat vreme de 17 ani.

— Ce urmează să se întâmple în acest dosar?

— Urmează Curtea de Apel. Instanţa precedentă a luat o hotărâre foarte dură, fără să aducă probe. De altfel, unul dintre cei trei judecători, care nu s-a lăsat corupt, a fost de părere că Baştovoi trebuie achitat, motivând: legea nu poate condamna pe cineva doar în baza unor presupuneri aduse de un martor, care nu a putut face dovada presupunerilor sale şi care martor face referire la o a treia persoană, care neagă în proces tot ce afirmă martorul. De aceea, Apelul nu trebuie să facă nimic decât să citească dosarul aberant, alcătuit de procurorii lui Stati, şi să judece după lege. Asta mă face să afirm că Baştovoi va fi eliberat după Apel.

— Citeam undeva că detenţia e cea mai mare suferinţă, chiar mai mare decât pierderea unei persoane dragi. Credeţi că e adevărat şi sub aspectul credinţei?

— Detenţia este cea mai mare pedeapsă, deoarece suprimă cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului: libertatea. Detenţia, fiind în fond o despărţire de cei dragi, este o pregustare a morţii. Aşa cum cei vii care îşi îngoapă un mort suferă, tot aşa şi familiile care au pe cineva în detenţie, suferă. Suferinţa e mai mare decât moartea atunci când cel drag e închis pe nedrept. În acest proces odios, pornit de Stati, suferă zeci de familii, cărora marele miliardar refuză să le plătească salariile. De ce să nu o spunem că Stati şi lui Baştovoi îi datorează salarii în valoare de 96.000 USD. Suma pe care o datorează bravul oligarh foştilor angajaţi se ridică la sute de mii de dolari, el preferând să-i bage pe toţi la puşcărie, decât să le plătească. În R. Moldova e o practică cunoscută. Sărmanii oameni sunt târâţi prin judecăţi, alţii se îmbolnăvesc în penitenciare, iar acasă nevestele şi copiii lor suferă de sărăcie şi de iadul despărţirii. Am vorbit cu nevasta unui fost angajat ASCOM, închis în acest proces diabolic. Femia are copil de sân şi nu are cu ce plăti chiria, iar soţul ei e acuzat de delapidări de 185 000 USD. E interesant că în aceeaşi instanţă Stati bagă la puşcărie oameni sub acuzaţia că i-au delapidat bani din firma din Sudan, iar după o altă uşă se judecă cu angajaţii cărora nu le-a plătit salariile, pledând că el nu are nicio tangenţă cu firma din Sudan. Tot aşa e şi cu suma „delapidată” — cei 185.000 USD sunt ai unui om de afaceri arab, în acest sens existând un proces pierdut de Stati în Sudan, Stati plătind şi despăgubiri pentru acea sumă, la care a adăugat şi multe tone de motorină. Toate aceste dovezi sunt anexate la dosar, trebuie doar citite.

— A apelat sau nu la CEDO Andrei Baştovoi, legat de încălcarea drepturilor omului, fenomen cu care se confruntă de mai mult timp?

— Familia Baştovoi a schimbat avocatul, deoarece unele dintre demersurile pe care le credeam pe rol s-a dovedit că nici nu au fost pornite. Eu nu sunt un hârţogar, de aceea nu vă pot da detalii. Ştiu doar că noul avocat repară lacunele grave comise cu ştiinţă sau fără, nu ştiu, de avocaţii care au fost plătiţi să apere cazul până acum. Una e cert, că procesul împotriva MAI pentru fabricare de probe împotriva lui Baştovoi, despre care avocatul ne-a asigurat că a fost deschis, cu ocazia schimbării avocatului s-a aflat că nici nu a fost iniţiat. Acest demers împotriva MAI, vinovat de organizarea unei conferinţe de presăa cu probe false (nefolosite ulterior în proces) şi arestarea unui om nevinovat, prin care a fost prejudiciată prezumţia de nevinovăţie, este acum reluat de noul avocat, care pregăteşte dosarul pentru CEDO. Drept urmare, eu personal cred (şi aici specific că aceasta nu este părerea lui Andrei Baştovoi) că avocaţii angajaţi de Baştovoi fie au jucat un joc dublu, fie au fost intimidaţi, fie au dat dovadă de o nepăsare care în cazul doctorilor se pedepseşte de lege.

— Aţi scris, într-un fapt de seară, după o vizită la Penitenciarul nr. 13, „Cât costă să-ţi săruţi iubitul în penitenciarul nr. 13?”. De altfel, spuneaţi într-un interviu: „nu vă ruşinaţi să iubiţi”. Nu ştiu dacă acest îndemn putea fi făcut acolo, în Penitenciarul 13… Cum credeţi, ce soluţii pot exista pentru aceste despărţiri, pentru aceste suferinţe, deseori nedrepte?

— Am spus mai sus că am o experienţă de 13 ani în relaţia cu deţinuţii din poziţia de preot. De fapt, sunt în relaţie cu deţinuţii de când mă ţin minte, deoarece niciodată nu am fost speriat de oamenii care au făcut puşcărie. Încă din copilărie, am o deschidere firească spre toţi oamenii. Cunosc deţinuţi care s-au cununat în detenţie după zeci de ani de închisoare. Am botezat copilul unui „smotriashii”, zămislit în închisoare, acum e sănătos şi tatăl, şi copilul, şi mama. Am o dragoste înnăscută pentru toţi oamenii care suferă din copilărie, fie deţinuţi, fie bolnavi, şi m-am bucurat, ca fiu al unui ateist ştiinţific, să citesc îndemnul lui Hristos: „Cercetaţi pe cei din temniţă”. Oamenii întemniţaţi iubesc, aşteaptă şi sunt aşteptaţi. Am dat acel titlu, „Cât costă să-ţi săruţi iubitul în penitenciarul nr. 13?”, articolului meu despre întâlnirea cu unchiul Andrei, deoarece m-a marcat cuminţenia acelei fete, venite şi ea să-şi vadă iubitul. Am fost impresionat de ruşinea ei, de cumsecădenia cu care s-a apropiat şi şi-a cerut voie să-şi sărute iubitul, pe care are voie să-l vadă o oră pe lună. M-a marcat pe toată viaţa: poţi să o opreşti? Experienţa mea cu deţinuţi şi foşti deţinuţi, unii dintre ei făcând şi peste 30 de ani de închisoare, este că dragostea este lanţul cel mai sigur cu care poate fi legat răul. Orice altă cale de a înfrunta răul ieşuează.

— Ce face Andrei Baştovoi în celula sa din Penitenciarul 13?

— E greu de zis. Mi-am permis o introspecţie în articolul despre preţul unui sărut în penitenciarul nr. 13, dar numai Dumnezeu şi sufletul omului ştie ce gândeşte Andrei Baştovoi. Am spus gândeşte, pentru că, în detenţie, din cauza reducerii activităţii trupului la minimum, rămâne sufletul, care este gândire şi simţire. Cu singuranţă, Andrei Baştovoi se gîndeşte la fiul său iubit care este peste perete, care este nevinovat şi cu care el, tatăl, nu poate comunica. Probabil se gândeşte la cât de motivată a fost prietenia cu Anatol Stati şi cum ar fi arătat viaţa lui şi a familiei sale dacă nu s-ar fi întâlnit cu acest om niciodată. Cu siguranţă, îi este dor de soţia sa, Svetlana, care îl iubeşte şi care l-a aşteptat şi îl va aştepta mereu. Cred, de asemenea, că Andrei Baştovoi se gândeşte la Dumnezeu, că se roagă Lui. În rest, bea ceai cu pâine şi se luminează — eu l-am găsit pe unchiul meu Andrei ca pe un om luminat. Eu sunt mândru de unchiul meu Andrei şi toate celelalte prea puţin contează.

— Cum, când aţi înţeles că DUMNEZEU EXISTĂ?

— Când L-am văzut.

— Despre ce este romanul dvs. “Învăţăturile unei prostituate bătrâne către fiul său handicapat”?

— Acest roman al meu, pe care îl aşteaptă editorul francez şi despre care am fost întrebat chiar zilele trecute de traducătoarea mea franceză, este despre copiii din orfelinate. Am avut ocazia să-i cunosc de mic, de pe când mama mea era directoare la tabăra de pionieri din Oricova, satul meu natal, şi acolo venea în fiecare vară un detaşament de la „şcolile de debili” de la Frumoasa şi Hârbovăţ. Acest roman surprinde povestea unui cuplu de copii: unul foarte inteligent, dar care petrecea în căruţ, şi altul cu retard mental, care împingea căruţul. Amândoi evadează din azil, în căutarea unei vieţi mai bune. Toată acţiunea are loc într-o singură zi, o zi în care întreaga societate moldovenească îşi descoperă faţa, arâtând în direct ştiri despre evadarea din orfelinat, unde tocmai a murit un copil, fără ca mama sa, aflată de mulţi ani în Italia, să ştie despre asta. Lumea copiilor, în care se reflectă întreaga gravitate a unei societăţi, este preocuparea mea pe care am tratat-o în romanul „Iepurii nu mor”, un roman despre copilăria sovietică, tradus la Paris şi foarte bine primit de marea presă franceză. Editoarea mea din Franţa, aflând despre acest nou roman al meu despre copiii din orfelinate, mi-a cerut romanul pentru traducere şi publicare, chiar înainte ca el să fi fost terminat, ceea ce, probabil, e o premieră pentru un scriitor de limbă română.

— Aveţi relaţii speciale cu Mănăstirea Noul Neamţ, de la Chiţcani… Şi din acest motiv, cunoaşteţi, probabil, mai multe subtilităţi ale conflictului transnistrean. Care ar fi soluţiile acestui conflict, ce implică multă frică, mulţi copii terorizaţi, mulţi oameni arestaţi pe nedrept?

— Cred că aria transnistreană nu ar fi putut fi cântată de Moscova fără ochestra de la Chişinău. Acest lucru nu este o taină. Mă întrebaţi dacă în Tiraspol oamenii nevinovaţi sunt arestaţi? Dar oare nu asta se întâmplă şi la Chişinău, oare un semnatar al Declaraţiei de Independenţă poate fi luat în fapt de noapte de acasă, pentru că aşa a vrut cineva, fără probe? Neamul acesta al nostru, dacă nu se va întoarce cu faţa la Dumnezeu, nu merită să aibă o ţară — evreii, care sunt neam ales, au pribegit 2000 de ani, ce să mai vorbim de noi, care ne vindem şi ne cumpărăm pe un blid de linte? Vom pătimi şi nu vom avea dreptul la cuvânt, până când nu vom cinsti dreptatea şi adevărul, până când dragostea nu va sta în capul mesei. Până atunci nu avem ce discuta de politică.

— În R. Moldova, a apărut o nouă Mitropolie Ortodoxă. Era nevoie de o nouă mitropolie? Pe cine îşi propune ea să slujească?

— Nu o numesc mitropolie, deoarece această entitate, ca şi multe altele, este rodul maniei ong-iste, e o cale de a estorca bani din alte structuri, la fel de stranii ca şi ea, de care Europa este plină. E încă o maşină de spălat bani. Cred că această nouă entitate juridică, dar fără acoperire canonică, a apărut tocmai pentru a convinge societatea, dar şi politicienii, de şubrezenia noii legi a cultelor. Nu cred în astfel de mitropolii şi biserici, apărute prin hârtii de la justiţie. Cred, însă, că ne aşteaptă o perioadă grea, o perioadă tulbure, datorată problemelor mari în care se încurcă marile patriarhii, luate de vălătucul lumii şi care, inevitabil, vor afecta şi viaţa noastră bisericească. Am, însă, deplina încredere că spiritul treaz al oamenilor care se roagă şi iubesc va păstra întreagă cămaşa lui Hristos, singurul acoperământ care ne mai păzeşte de răutatea care cuprinde lumea.

— Ce caută în biserici oamenii noştri de stat?

— Caută ceea ce nu au: credibilitate. Păcat că ierarhii noştri nu înţeleg că, prin fiecare porţie de credibilitate oferită unor politicieni vremelnici, se lipsesc de acoperământul lui Dumnezeu, care este singurul magnet ce atrage oamenii.

— Vă mulţumim.

SursA: zdg.md