sâmbătă, 28 mai 2011

Cantec de leagan de Lidia Popita Stoicescu

SursA FotO: orthophoto.net


Nani, prunc ce o sa vie,
nani, prunc care nu esti;
nani-n ochii verzi ai tatei,

nani-n cartea cu povesti...

Nani, tatei in caiete
nani-n pasii lui stiuti;

nani-n buzele-mi cu care
de pe-acuma il saruti...

Nani, pruncul meu cuminte,
steaua ta e inca pui...
Am sa-ti cint cind doarme tata:
Nani-n visul meu si-al lui...

SursA: Volumul de poezii Daca n-ar fi culorile de Lidia Popita Stoicescu, Editura SemnE, Bucuresti, 2011


vineri, 20 mai 2011

Patriarhia Română menţine comuniunea şi promovează dialogul cu Patriarhia Ierusalimului


Biroul de presă al Patriarhiei Române ne informează:

În şedinţa de lucru care a avut loc la Reşedinţa patriarhală în zilele de 19 şi 20 mai 2011, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a analizat hotărârile Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului postate pe site-ul oficial în ziua de 9 mai 2011 şi consideră că aceste hotărâri contravin spiritului comuniunii frăţeşti între Bisericile Ortodoxe surori.

Cu toate acestea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu întrerupe comuniunea cu Patriarhia Ierusalimului.

Ca atare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a desemnat o delegaţie formată din Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Onorific Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Onorific Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Părinte Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor şi Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop vicar patriarhal, cu mandatul de a purta un dialog oficial cu Patriarhia Ierusalimului pentru soluţionarea acestei probleme.

SursA: Basilica

joi, 12 mai 2011

Conferinta de presa - 12 mai, Palatul Patriarhiei Romane






La Palatul Patriarhiei, în Sala Consilium, a fost organizată astăzi, 12 mai, o conferinţă de presă în legătură cu hotărârea Patriarhiei Ierusalimului referitoare la Aşezământul Românesc de la Ierihon.

Conferinţa de presă a fost susţinută de Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal şi Secretarul Sfântului Sinod care a declarat: „aş dori să exprim din nou regretul şi îngrijorarea noastră că s-a ajuns la luarea unei astfel de decizii de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului cu toate că în data de 15 aprilie, înainte de Duminica Floriilor, am făcut o vizită la Ierusalim, din încredinţarea Părintelui Patriarh Daniel, unde m-am întâlnit cu Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al III-lea al Ierusalimului împreună cu alţi patru membrii ai Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului şi am constatat cu surprindere că după 10 zile de la trimiterea scrisorii Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, nu o primise, aşa încât a trebuit să-i înmânez eu Preafericitului Teofil al III-lea o fotocopie a răspunsului Patriarhului nostru la scrisoarea sa. Mandatul meu a fost acela de a avea nişte discuţii preliminare pe marginea subiectului pe care îl face existenţa Aşezământului Românesc de la Ierihon ca să vedem cum putem să rezolvăm această problemă pe cale amiabilă, a dialogului frăţesc. Preafericitul Părinte Teofil ne-a adus aceleaşi reproşuri şi acuze care erau cuprinse şi în scrisoarea de care aveţi cunoştinţă de pe site-ul Patriarhiei Ierusalimului. Eu am căutat să răspund la toate acestea cu argumentele pe care Părintele Patriarh Daniel le-a inclus în răspunsul său şi l-am informat că o să avem o şedinţă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în cursul lunii mai pentru alegerea noului Arhiepiscop de Alba Iulia. I-am spus că cu acest prilej voi informa Sfântul Sinod cu privire la această vizită şi că urmează să se desemneze o delegaţie de trei ierarhi pentru a se deplasa cu mandat oficial din partea Sfântului Sinod, de această dată, pentru a dialoga pe marginea acestui subiect, astfel încât să ajungem la o înţelegere frăţească în ceea ce priveşte existenţa Aşezământului Românesc de la Ierihon”.

Apoi Preasfinţia Sa a prezentat un istoric al Aşezământului Românesc de la Ierihon, şi a demersurilor Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului pentru recunoaşterea acestuia. În acest sens, Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanu a arătat că „lucrările la acest aşezământ au început în anul 1998, cu acordul verbal al Preafericitului Patriarh Diodor al Ierusalimului […] După ce Patriarhia Română a primit terenul la Ierihon ca donaţie pentru construirea unui aşezământ pentru pelerinii români, părintele arhim. Ieronim Creţu, reprezentantul şi superiorul Aşezămintelor Româneşti din Ţara Sfântă a pus problema acesta la Patriarhia Ierusalimului, a primit acceptul din partea Preafericitului Diodor şi a iniţiat lucrările. Un an mai târziu, după ce lucrările au început să avanseze, Sinodul Patriarhiei Ierusalimului l-a determinat pe Patriarhul Diodor să ne trimită o scrisoare, (aceasta a fost o soluţie adoptată de Sinodul Patriarhiei Ierusalimului) că nu este de acord cu Aşezământul, dar lucrările începuseră. A urmat momentul din anul 2000, când, la invitaţia Preafericitului Diodor toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Surori au participat la manifestările jubiliare prilejuite de împlinirea a 2000 de ani de creştinism, organizate la Betleem şi la Ierusalim, prilej cu care Preafericitul Teoctist, şi cu delegaţia însoţitoare din care a făcut parte şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, au avut o întâlnire privată cu Patriarhul Diodor unde au pus din nou problema Aşezământului de la Ierihon, Preafericitul Teoctist rugându-l ca să emită şi aprobarea scrisă. În acest interval de timp 1998-2000, Părintele Ieronim Creţu a trebuit să continue lucrările întrucât se aflau foarte mulţi muncitori români care au lucrat voluntari, bucuroşi că Biserica noastră poate să aibă un astfel de aşezământ pentru pelerinii români, care au preferat dintotdeauna să locuiască în case al Bisericii decât la hoteluri […] O anumită specificitate a pelerinilor din ţara noastră este că după ce se închină la Locurile Sfinte doresc să aibă parte de Sfânta Liturghie. Tocmai de aceea, Centrul de Pelerinaj al Patriarhiei Române totdeauna oferă ca însoţitor un preot care le citeşte din Sfânta Scriptură, le explică la faţa locului momentele din viaţa Mântuitorului, şi apoi grupurile de pelerini coboară în biserică şi participă la Sfânta Liturghie. Era foarte important ca Aşezământul de la Ierihon să aibă o biserică. Nu putem concepe o casă pentru pelerini fără un lăcaş de rugăciune. Acestea au fost motivele care ne-au determinat să continuăm lucrările având conştiinţa că facem un lucru bun pentru credincioşii noştri de care ne îngrijim nu numai în ţară, ci şi în străinătate. Patriarhul Diodor îi promisese Patriarhului Teoctist că se va strădui să convingă pe ierarhii Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, să fie de acord cu Aşezământul de la Ierihon în vederea emiterii unei aprobări scrise, însă nu a mai apucat să facă acest lucru, s-a îmbolnăvit grav şi spre sfârşitul anului 2000 a trecut la cele veşnice.”

Secretarul Sfântului Sinod a făcut precizări şi despre delegatul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte, Părintele Arhimandrit Ieronim Creţu. „Măsura de caterisire a părintelui Ieronim mi se pare nedreaptă, pripită şi nefondată din punct de vedere canonic pentru că părintele Ieronim Creţu nu este un cleric al Patriarhiei Ierusalimului, şi în plus nu a fost chemat, citat, nu i s-a dat posibilitatea să se apere pentru că el este cel care s-a ocupat de construirea aşezământului.

'Măsura de întrerupere a comuniunii cu Patriarhul României, adică ştergerea sa din Diptice, de asemenea a fost o măsură extremă care nu poate să fie luată decât în situaţii extreme, atunci când un Patriarh al unei Biserici cade într-o erezie, în situaţii foarte grave. Noi ştim din istorie că întotdeauna problemele de ordin administrativ s-au putut rezolva pe cale amiabilă”, a mai adăugat Preasfinţia Sa.

După cum informează Radio TRINITAS Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul a precizat: „Noi credem că până la urmă vom ajunge la o înţelegere frăţească, deoarece Biserica Ortodoxă Română doreşte cooperarea, consultarea şi reconcilierea. Ne-a surprins şi ne-a durut faptul că s-au grăbit să ia o asemenea măsură unilaterală, atâta vreme cât convenisem să iniţiem un dialog oficial între două delegaţii de ierarhi ale celor două Biserici. Nu cunoaştem motivul pentru care s-a întrunit Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului atât de repede în ziua de 9 mai ca să ia o astfel de decizie, dar sperăm că vor răspunde solicitării noastre de după şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de săptămâna viitoare, când se va institui această delegaţie de ierarhi ce urmează să se deplaseze la Ierusalim şi sperăm ca Patriarhia Ierusalimului să răspundă solicitării noastre de dialog. Reacţia noastră a fost de surprindere, dar totodată ne exprimăm speranţa că se va ajunge la o înţelegere frăţească şi vom depăşi această criză spirituală între Biserici”.

Problema atitudinii Patriarhiei Ierusalimului faţă de Aşezământul românesc de la Ierihon, precum şi a relaţiilor acesteia cu Patriarhia Română, vor fi discutate în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din zilele de 19-20 mai.



SursA: basilica

marți, 10 mai 2011

Patriarhia Romana si Patriarhia Ierusalimului

SursA FotO: orthphoto.net



RELAŢIILE PATRIARHIEI ROMÂNE CU PATRIARHIA IERUSALIMULUI, PE AGENDA ŞEDINŢEI SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE DIN 19-20 MAI 2011

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează

Referitor la comunicatul postat în ziua de 9 mai 2011 pe site-ul oficial al Patriarhiei Ierusalimului, cu titlul: „Patriarhia Ierusalimului a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Română”, precizăm:

Deşi în urma vizitei la Patriarhia Ierusalimului a Preasfinţitului Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop vicar patriarhal, din ziua de 15 aprilie 2011, s-a convenit iniţierea unui dialog bilateral frăţesc între cele două Patriarhii pentru identificarea unei soluţii privind existenţa Aşezământului românesc de la Ierihon, Patriarhia Română constată cu surprindere şi regret că Patriarhia Ierusalimului a luat o decizie unilaterală.

Problema atitudinii Patriarhiei Ierusalimului faţă de Aşezământul românesc de la Ierihon, cămin pentru pelerinii români care vizitează Ţara Sfântă, precum şi relaţiile Patriarhiei Române cu Patriarhia Ierusalimului vor fi discutate în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 19-20 mai 2011.
SursA: Basilica

Pentru mai multe detalii despre acest caz puteti citi urmatoarele link-uri:


http://acvila30.wordpress.com/2011/04/08/cand-se-ciocnesc-patriarhii-patriarhul-daniel-il-ameninta-pe-patriarhul-ecumenic-patriarhul-ierusalimului-il-ameninta-pe-patriarhul-daniel/


http://acvila30.wordpress.com/2011/04/18/episcopul-ciprian-campineanul-in-tara-sfanta-pentru-negocieri/


http://acvila30.wordpress.com/2011/04/21/patriarhul-romaniei-insista-si-…-provoaca-pentru-biserica-din-ierihon/

Icoana Deisis cu Sfintii Apostoli Natanael (Bartolomeu) si Simon Zilotul (Cananitul) se afla la intrarea in curtea Bisericii Ortodoxe din Cana Galileii. Acesti Sfinti sint socotiti drept ocrotitori ai localitatii, deoarece ei provin din ea.


Sfântul, slăvitul şi întru tot lăudatul Apostol Simon Zelotul a fost unul din cei Doisprezece Apostoli ai lui Iisus Hristos, fiind pomenit în Evanghelia după Matei 10, 2-4 dar şi în celelalte Evanghelii sinoptice. Prăznuirea lui se face în 10 mai.
Viaţa
Simon s-a născut în Cana Galileii şi a fost unul din cei Doisprezece Mari Apostoli. Conform unei vechi tradiţii, el ar fi fost mirele de la nunta din Cana Galileii, unde Hristos a prefăcut apa în vin (Ioan 2, 1-11). Ca urmare a acestui miracol, Sfântul Simon şi-a părăsit casa şi mireasa şi l-a urmat pe Hristos. După Pogorârea Duhului Sfânt, el a propovăduit Evanghelia în Mauritania, în Africa.
El şi-a încheiat activitatea misionară în Georgia, unde Sfântul Simon a fost torturat şi crucificat de păgâni în Abhazia.

Imnografie
Tropar (Glasul 3)

Apostole Sfinte Simon, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dăruiască iertare de greşeli sufletelor noastre.

Condac (Glasul 2)
Pe cel ce cu tărie a pus învăţăturile înţelepciunii în sufletele credincioşilor, cu laudă să fericim toţi pe Simon de Dumnezeu grăitorul, că înaintea scaunului slavei acum stă, şi cu cei fără de trupuri se veseleşte, rugându-se neîncetat pentru noi toţi.

SursA: orthodoxwiki

duminică, 8 mai 2011

Hristos a înviat de ziua femeii creştine!

Cruce...

Femei... morminte...

Flori...





Daca vreti sa aflati mai multe detalii, intrati pe Slujirea Preotesei.
Sfinta Treime sa daruiasca tuturor femeilor mironosite ortodoxe bucurii, sanatate si mintuire!
matuska Eufemia

vineri, 6 mai 2011

Înregistrarea audio a celor două zile dedicate părintelui TEOFIL la Timişoara



În prima zi, 4 mai, au participat (în ordinea din înregistrare):

- PS Paisie Lugojanul
- IPS Iosif (Franţa)
- Grupul vocal Kinonia - Episcopia Severinului
- Pr. prof. dr. Konstantinos Karaisaridis (Tesalonic, Grecia)
- înregistrare audio cu P. Teofil cântând "Cuvine-se cu adevărat"

http://dl.transfer.ro/transfer_ro-05may-acc9311f537898e.zip

În cea de a doua zi, 5 mai, au participat (în ordinea din înregistrare):

- Cristian Curte (redactor şef al revistei Lumea monahilor)
- înregistrare video cu P.Teofil - cuvântare despre relaţia dintre ştiinţă şi credinţă
- PS Sofian Braşoveanul (Germania)
- dr. Costion Nicolescu (teolog şi cercetător la Muzeul Ţăranului Român)
- Alexandra Muscă şi Theodor Alexandru Rădulescu

http://dl.transfer.ro/transfer_ro-06may-3fc83c41ba011.zip

Dragă Mădălina, mulţumesc pentru mesaj!

miercuri, 4 mai 2011

Veniti de luati bucurie din invatatura parintelui TEOFIL





COMUNICAT DE PRESĂ

Veniţi de luaţi bucurie
4-5 mai 2011
Timişoara

Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Timişoarei organizează în perioada 4-5 mai 2011 manifestarea intitulată
„Veniţi de luaţi bucurie”, închinată Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian (3 martie 1929 - 29 octombrie 2009), unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani care a marcat puternic viaţa religioasă după 1990 prin exemplul vieţii, prin predicile, conferinţele şi scrierile sale.

Manifestarea din acest an îşi propune să facă cunoscută unui larg auditoriu, învăţătura şi personalitatea duhovnicească a Părintelui Teofil, cu ajutorul unor distinşi invitaţi, ierarhi si personalităţi teologice care vor aborda unele din cele mai importante teme ziditoare de suflet din spiritualitatea sa.

Sesiunile conferinţelor vor avea loc în Aula Magna a Universităţii de Medicină şi Farmacie "Victor Babeş" şi vor fi deschise de către Preasfinţitul Episcop Paisie Lugojanul, cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Nicolae, miercuri, 4 Mai 2011.
Joi, 5 Mai 2011, participanţii la manifestare vor săvârşi Sfânta Liturghie urmată de slujba de pomenire, în Catedrala mitropolitană “Sfinţii Trei Ierarhi”, iar răspunsurile vor fi date de corul psaltic “Kinonia” al Episcopiei Severinului dirijat de către Părintele ahidiacon Adrian Maziliţa.

Programul manifestării:

Miercuri 4 mai 2011
ora 18 Aula Magna a Universităţii de Medicină şi Farmacie “Victor Babeş”

Tema: Bucuria Învierii, ospăţul cel veşnic al Ortodoxiei
Înaltpreasfinţitul Mitropolit Iosif - Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, Franţa
Tema: Aspecte liturgice în viaţa şi învăţătura arhimandritului Teofil Părăian
Preot Profesor Dr. Konstantinos Karaisaridis - Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Aristotel”, Tesalonic

Joi 5 mai 2011
Ora 7:30 Catedrala mitropolitană, Sfânta Liturghie arhierească, urmată de slujba de pomenire

Ora 12:00 Verinsajul Expozitiei de fotografie “De dragul Părintelui Teofil, Muzeul de Artă, P-ţa Unirii, Timişoara

Ora 18:00 Aula Magna a Universităţii de Medicină şi Farmacie "Victor Babeş"

Tema: Să luam aminte! – trăim social în religie sau religios în societate?
Preasfinţitul Episcop Sofian Braşoveanul, Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
Tema: Gândiţi frumos!... Podoabe de gând ale ortodoxiei
Dr. Costion Nicolescu, Cercetător la Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti

Expoziţia de fotografie
Editura Teognost din Cluj-Napoca în colaborare cu Muzeul de Artă din Timişoara şi Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus organizează în perioada 5-15 mai 2011 expoziţia de fotografie intitulată „De dragul Părintelui Teofil”.

Dedicată Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian, expoziţia cuprinde fotografii vechi din colecţia Mănăstirii Brâncoveanu, precum şi fotografii recente realizate de Dorin Berian, Ioan Gînscă, Ovidiu Man, Ovidiu Muraru, Horea Preja, Andrei Rosetti, Pantelimon Şuşnea şi Serafim Vuc.
Expoziţia va mai cuprinde texte reprezentative din cuvântările părintelui precum şi un panou interactiv pe care vizitatorii vor putea expune fotografii personale cu Părintele Teofil.
Acest proiect a debutat la Cluj-Napoca în 3 martie (ziua de naştere a părintelui Teofil) în Catacomba Librăriei Humanitas.

Curatorul expoziţiei: preot Ioan Gînscă
Program de vizitare: Marţi-Duminică: 10.00-18.00. Luni: închis
Pentru alte informaţii vă invităm să vizitaţi: www.dedragulparinteluiteofil.ro

luni, 2 mai 2011

De ce sunt romanii ortodocsi? O falsa explicatie istorica de Daniel BARBU



SursA FotO: orthphoto.net
Schitul Locurele in haine albe de sarbatoare. Autor: Florina

Despre autor
Daniel Barbu (n. 1957, Bucureşti) este politolog, publicist, eseist, jurnalist şi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice la Universitatea din Bucureşti. Autor al lucrărilor Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească şi Byzance şi Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Âge.


De ce sunt, astăzi ca şi ieri, cei mai mulţi dintre români ortodocşi nu este o întrebare la care istoria, ca ştiinţă socială şi umană, să poată da un răspuns incontestabil. Fireşte, investigarea în profunzime a timpului istoric ne poate aduce lămuriri preţioase. Istoriografia este în măsură să clarifice retrospectiv, în registrul plauzibilului, un număr de opţiuni individuale decisive, dar pare insuficient echipată pentru a răspunde dacă Ortodoxia, ca identitate colectivă aparent indestructibilă, este o alegere istorică relativ conştientă sau un fenomen ce nu a putut fi controlat în trecut şi nici nu poate fi explicat în prezent, în cheie raţională. Când au încercat să clarifice chestiunea, istoricii români s-au uitat cu precădere la contextul de putere sud-est european.

Mai întâi şi mai rar, la ponderea primului ţarat bulgar, responsabil de răspândirea slovelor la nord de Dunăre, ca şi de destituirea unui creştinism surprins de arheologi în flagrant delict de expresie latină, precum şi de robusteţea cu care slavonismul şi-a impus dominaţia şi a păstrat-o neatinsă până în secolul al XVII-lea. Apoi, au examinat cu mult mai multă atenţie actele de voinţă ale unor domni locali precum Nicolae-Alexandru, Vladislav, Laţcu sau Alexandru cel Bun, modul în care au fost întemeiate mitropoliile Ungrovlahiei şi Moldovlahiei şi a fost formulată în ţările lor o identitate politică şi religioasă la intersecţia dintre Ungaria, Polonia, misiunile romane, Imperiul Bizantin muribund şi Biserica Constantinopolitană.

Ortodoxia noastră, mai mult tradiţie decât credinţă.

Numai că Ortodoxia românească are mulţi sfinţi, dar nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu există nicio instanţă istorică anume şi nicio anumită personalitate cărora să le poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creştinismului roman, precum şi, mai târziu, ataşamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a unirii cu Roma. Acest eveniment din urmă ne poate ajuta să aruncăm o lumină mai proaspătă asupra acestei dificile probleme. Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei.

Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi aşadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.


Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, cel sub care a apărut Mitropolia Ţării Româneşti

S-ar putea deci, ca însuşi limbajul folosit în scrierile istorice să nu ne ajute prea mult. Românii s-au născut creştini, sună una dintre certitudinile istoriografice ce a trecut în înţelepciunea comună. S-au născut ei oare şi ortodocşi? Ce ne împiedică să credem că Bizanţul după Bizanţ, vehicul al credinţei bizantine, chiar şi în expresia ei precumpănitor slavă pe care au cunoscut-o multă vreme românii, nu a fost decât cea mai veche dintre fantomele care au bântuit societatea românească, prima din lunga serie a formelor fără fond? Noţiunile cu care operăm nu sunt contemporane cu procesele istorice pe care le scrutăm. Dacă citim studiile româneşti consacrate fenomenelor religioase din veacul al XIV-lea bunăoară, avem dreptul fie să-i suspectăm pe români de protocronism, fie să-i bănuim pe istorici de anacronism. Pentru simplul motiv că termeni precum confesiune se nasc abia în secolul al XVII-lea, când se pietrifică formele teologice şi rituale ale credinţei creştine aşa cum au fost formulate diferit la Augsburg, Geneva, Londra sau Roma. Mai mult, Ortodoxia (cu versiunea Pravoslavie), ca denominaţie comună purtată de Bisericile Răsăritene, e o producţie literară a secolului al XIX-lea. În veacul al XIV-lea Bisericii Romane îi plăcea să se recomande drept promotoare a credinţei ortodoxe, iar în cel de-al XVII-lea, principii calvini ai Ardealului opuneau propria lor biserică ortodoxă împletiturii de superstiţii pe care, li se părea lor, o practicau valahii.

Ortodoxia românească, o splendidă babilonie.

Dragoş Vodă (1347-1348) a fost trimis în 1359 de regele maghiar să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Acesta va fi nucleul viitoarei Moldove

Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domneşte paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii. Pentru a îndrepta lucrurile şi a restabili ordinea legitimă, taxis, Antonios convoacă la ­curte clerul şi boierimea, se aşază în mijlocul adunării cu nomocanonul în faţă şi începe să spună legea, adică să citească cu glas tare din compendiul juridic imperial şi bisericesc pe care-l adusese cu sine. Această întâmplare ar putea descrie prima întâlnire cu urmări definitive dintre societatea românească şi legea bisericească scrisă. Judecând după totala anomie ce domneşte în Biserică şi în corpul politic al Ţării Româneşti în 1534, contactele anterioare dintre Bizanţul de după Bizanţ şi ţările române, cum sunt de pildă cele relatate în Viaţa Sfântului Nifon, nu au fost decât episoade izolate şi fără consecinţe, forme fără fond într-o exprimare maioresciană, ce nu au izbutit să modifice în profunzime viaţa societăţii româneşti.

Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior. Antonios vine la Ţara Românească pentru a impune, pe durată lungă, un asemenea control, pentru a aşeza ţara sub suveranitatea patriarhală, a cărei marcă este legea, dreptul nomocanonic cuprinzând atât legea împărătească, cât şi legea lui Dumnezeu. În 1691, patriarhul ierusalimitean Dosithei Nottaras ţine să-i reamintească lui Constantin Brâncoveanu că, oricât de mari ar fi liberalităţile sale faţă de lumea ortodoxă, „legile lui Dumnezeu nu au fost promulgate în munţii Ţării Româneşti, nici de către domnii Ţării Româneşti, ci la Constantinopol“. Legile lui Dumnezeu au fost puse în Bizanţ de împăraţi şi sunt spuse după Bizanţ de către Biserica Constantinopolitană.


Petru I Muşat (1375-1391) a lărgit graniţele statului moldovean al lui Bogdan I şi a încercat să întemeieze o Mitropolie a Moldovei

Cum a reuşit însă umilul monah grec să înfrângă rezistenţa unui domn care nu s-a arătat iniţial dispus să renunţe la privilegiul de a avea, în afara oricăror prevederi ale dreptului canonic, propria sa Biserică? Ce argumente a folosit monahul? Cum se explică triumful nomocanonului bizantin la Bucureşti în 1534 şi, mai important încă, naşterea formală a „Ortodoxiei“ de factură bizantină în Ţările Române? De fapt, Karamanlikes nu călătorea singur. Un corp expediţionar otoman îl însoţea la distanţă de o zi, gata să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice, dar şi împuternicirea Porţii. Mandatul său era dublu. După cum dublă este şi suzeranitatea ce se instituie acum, pentru trei secole şi jumătate, asupra Ţărilor Române. Sultanul otoman şi patriarhul ecumenic îşi vor impune în indiviziune suveranitatea asupra românilor din afara arcului carpatic.

Imperiul Otoman, un păstrător al Ortodoxiei?

Turcocraţia toarnă aşadar în bronz post-bizantin „Ortodoxia“ românească. Observaţia nu e nouă. A făcut-o deja în 1700 episcopul Athanasie, întors de la Viena, unde se angajase în numele său şi al românilor ardeleni să primească unirea cu Biserica Romei. În soborul convocat în acel an la Alba Iulia, popii, negustorii şi boierii braşoveni şi făgărăşeni, incitaţi de Constantin Brâncoveanu, nu acceptă să se unească cu „Împăratul“, „Vlădica“ şi „Ţara“, adică cu românii care puteau avea, în temeiul mecanismelor reprezentative recunoscute de constituţiile transilvănene, o voce legală. O cronică din Schei relatează că Athanasie ia act de refuzul lor cu aceste cuvinte: „voi nu sănteţi din săborul nostru… să vă duceţi la ţara Turcului“.


Bogdan I, primul voievod al Moldovei, de confesiune ortodoxă, obţine independenţa de regatul maghiar

Episodul nu este relevant doar pentru istoria ecleziastică. Reperele elementare ale urgenţei intrării în modernitate erau deja limpezi în mintea ierarhului ardelean. El avea de ales: pe de o parte între Roma, Viena, limbajul dreptului şi o serie de privilegii pentru elită ce promiteau să se transforme în drepturi universale, iar pe de altă parte, Ţara Turcului, Balcanii altfel spus, celebraţi ulterior de Mircea Eliade ca o punte între culturi, dar până la urmă doar un tărâm al dominaţiei din care dreptul era exclus şi în care drepturile vor fi exercitate sub formă de privilegii ale elitei.

Confesionalizarea „ortodoxă“ a românilor nu se petrece însă decât în secolul al XIX-lea, fiind, pe de o parte, o dimensiune a procesului de raţionalizare lentă a societăţii româneşti operată de statul modern, iar, pe de altă parte, rezultatul activităţii profesionale a unor clerici, între care se remarcă Melchisedec Ştefănescu. Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenţa indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituţional împreună, în intervalul 1862-1919. De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.


Relaţia stat-biserică în societatea românească.


Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoşească“ a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv ameninţat în permanenţă de individualism, de raţionalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democraţia secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separaţiilor menită să conducă la despărţirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. În 1928, Nicolae Iorga, participând la dezbaterea parlamentară în jurul Legii cultelor, recunoscuse că „societatea hrăneşte statul, nu statul poate să dea viaţă societăţii“ din moment ce aceasta îi pune la dispoziţie „organisme libere, legate de sufletul omenesc şi consacrate printr-o experienţă de mai multe secole“, printre care şi Ortodoxia.

Savantul şi omul politic nu voia însă să afirme un primat politic al societăţii în raport cu statul, ci doar fuziunea lor istorică de nezdruncinat. Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.

SursA: historia.ro

o pilda despre CUM trebuie sa ne rugam



Via SchitulDarvari