marți, 30 septembrie 2008

Teoria subconştientului, un plagiat tîrziu - părintele Savatie Baştovoi



Acest eseu cît şi Valenţele freudiene ale artei contemporane vor fi incluse în noua ediţie, în curs de apariţie la Editura Cathisma, a volumului Între Freud şi Hristos.

Constantin Bălăceanu Stolnici l-a numit pe Freud, fără să vrea să-l minimalizeze, „un mare manipulator”. Îmi este greu să afirm dacă Freud însuşi a fost un manipulator, însă pot spune cu certitudine că teoriile sale au slujit la manipularea generaţiilor următoare.
Citirea, dar mai bine zis „decodificarea” omului prin prisma subconştientului, care este o găselniţă freudiană, a făcut epocă în cinematografie şi în industria filmului „de toată ziua” cu care oamenii din lumea întreagă sînt bombardaţi de-a lungul întregii vieţi. Majoritatea oamenilor sînt convinşi, graţie acestor filme, că faptele lor sînt produsul unor acumulări ale subconştientului. Aceasta, desigur, este o manipulare.
Însă manipularea începe chiar de la atribuirea lui Freud a meritului de a fi vorbit cel dintîi despre subconştient, ceea ce este un fals camuflat cu bună ştiinţă.
Subconştientul a constituit obiect de cercetare pentru asceţii creştini începînd cu secolul V, fiind dezbătut sistematic în scrierile unor autori precum Sf. Grigore de Nyssa, Ioan Casian sau Evagrie Ponticul. În special Evagrie acordă acestui subiect o atenţie deosebită, propunînd o clasificare a viselor şi a fantasmelor în funcţie de temperament şi felul patimilor / necesităţilor care îl încearcă pe ascet. Schema evagriană este reprodusă de Freud în celebra sa Interpetare a viselor, fiind chiar mai puţin curajoasă, ca să nu spun mai puţin interesantă decît cea a predecesorului său creştin pe linie psihanalitică.
Iată şi un fragment din Tratatul despre alcătuirea omului al Sfîntului Grigore de Nyssa: “Noi susţinem că numai lucrarea trează şi statornică a gîndirii poate fi socotită rod al cugetului, pe cînd jocul arătărilor din vis îşi are existenţa numai într-o activitate imaginară a spiritului nostru, care e plăsmuită de întîmplare, îndeosebi de partea neraţională a sufletului nostru”. “… Ele [visele] fie că se nasc în porţiunea din creier rezervat memoriei ca nişte ecouri ale preocupărilor zilnice, fie - ceea ce se întîmplă mai des - ele sînt concretizarea unor stări afective ale corpului. Aşa se explică de ce omul însetat are senzaţia că se află lîngă izvor, pe cînd cel dornic de hrană se vede în faţa unui ospăţ cu bucate multe, iar tînărul aproape sugrumat de plăcerile trupeşti e pradă şi el unor vise asemănătoare”.
E adevărat că Freud, spre deosebire de scriitorii creştini, nu pomeneşte nimic de visele profetice sau premonitorii, pentru el visele fiind doar o satisfacere inconştientă a necesităţilor fiziologice sau retrăirea inconştientă a unor discuţii, obsesii, impresii care capătă formă, uneori forme distorsionate, în somn, cînd cenzura lăuntrică, dobîndită prin educaţie, nu mai este activă.
Totuşi visele premonitorii există. Diverşi oameni au văzut în vis locuri sau persoane despre care nu au avut anterior nici o informaţie. Deoarece nu pot dovedi veridicitatea viselor unui alt om, mărturisesc că eu însumi am avut un astfel de vis. Mi s-a întîmplat să visez, pe cînd eram student, biserica Adormirii Maicii Domnului de la Noul Neamţ, mănăstire pe care eu nu doar că nu o mai văzusem pînă atunci, dar nici măcar nu auzisem de ea, sferele mele de interes pe atunci fiind cu totul altele. În plus, în biserica din vis un cor nevăzut cînta Heruvicul în slavonă (aşa cum mi-am dat seama mai tîrziu) cîntare pe care eu nu o auzisem niciodată nici măcar în română, deoarece nu am stat niciodată în viaţă la o slujbă. A fost după aceea un glas care a vorbit în slavonă (o limbă necunoscută mie pe atunci) şi eu am reţinut acele cuvinte. Peste un an am fost călugărit la mănăstirea Noul Neamţ în biserica Adormirii Maicii Domnului, în seara praznicului Adormirii Maicii Domnului.
Întîmplări de acest fel, pe care oameni diferiţi în vremuri şi locuri diferite le trăiesc fiecare în felul său, mă fac să contrazic teoria freudiană cum că toate visele sînt făuriri ale subconştientului. În acest sens, cercetările lui Freud sau au fost insuficiente, sau au fost nesincere.
Avem un Freud care propune o teorie trunchiată, decupînd în mod brutal cerul din sufletele oamenilor şi care, chiar şi în această formă terestră şi tenebroasă nu este deloc originală, reproducînd cercetările care au fost expuse şi sistematizate cu 15 secole mai devreme. Nu ştim în ce măsură Freud a cercetat scrierile autorilor creştini pomeniţi mai sus, de altfel suficient de cunoscute şi în Apus, căci dacă le-a cunoscut, ar trebui să fie învinuit de plagiat. Ar fi chiar nepotrivit ca marele savant şi părintele modernităţii să-şi fi furat ideile care l-au făcut celebru de la nişte monahi creştini din îndepărtatul veac al cincilea.
Cu toate că, chiar şi aşa stînd lucrurile, Freud ar putea sta nestingherit în faţa unui tribunal al ideilor, apărîndu-se tocmai prin faptul că locul pe care îl atribuie el subconştientului în complexitatea afectivă şi intelectuală a fiinţei umane este cu totul altul decît cel pe care i l-au conferit asceţii creştini. Dacă atunci cînd definesc subconştientul şi mecanismul prin care acesta străbate în gesturile conştiente ale omului atît Freud, cît şi scriitorii creştini vorbesc la fel, chiar izbitor de la fel, nu tot aşa stau lucrurile atunci cînd se pune problema în ce măsură omul este victima propriului subconştient.
Asceţii creştini afirmă că subconştientul este controlabil, adică poate fi supus voinţei, prin exerciţiul sfinţeniei, chiar pînă şi în starea de somn. În schimb Freud propune o viziune fatalistă asupra psihicului uman în care subconştientul, care este văzut ca o acumulare a tuturor lucrurilor rele şi urîte pe care orice om doreşte să le uite, dă buzna în viaţa activă a fiecăruia, declanşînd gesturi şi acţiuni inevitabile şi deseori imprevizibile.
Dacă Freud crede că subconştientul influenţează conştientul, sfinţii creştini susţin că şi conştientul influenţează şi poate schimba subconştientul, curăţindu-l. Freud nu recunoaşte această mişcare inversă, pentru că nu recunoaşte nici măcar rostul binelui şi al armoniei. Freud pur şi simplu normalizează nebunia, ca fiind proprie omului. Singura condiţie este ca nebunia să nu doară.
În ce constă, de fapt, terapia freudiană? Într-o simplă şi cu totul banală constatare a cauzei suferinţei, dereglării de comportament. Adică, pacientul trebuie să-şi descopere viaţa (iar un bun psihanalist este acela care ştie să-l determine să o facă), revenind la amintirile care l-au marcat încă din copilărie, denumite de Freud „imagini tablou”, aşa încît aceste amintiri obsesive să capete forma unei poveşti cu sens, sens care, după părerea lui Freud, trebuie să dezlege neliniştea şi boala.
Acest fel de tratament, de dezlegare a bolii prin confesiune îl găsim prezentat în toate filmele „psihologice” despre ucigaşi în serie care au fost bătuţi de tatăl vitreg sau femei care nu pot iubi din cauză că au fost agresate în copilărie. De regulă, personajul, care este victima nevinovată a trecutului său neguros, ajunge să se confeseze unui prieten, de preferat partenerul sexual, fapt care îi schimbă radical viaţa, eliberîndu-l.
Totuşi trebuie să spunem aici că metoda lui Freud nu a dat vreodată roade, căci în nici unul din cazurile sale celebre (Cazul Dora, Cazul omului cu şobolani sau Cazul omului cu lupi), pacienţii nu au cunoscut schimbări în bine după şedinţele cu Freud.
Insuccesul lui Freud ca medic nu este un secret pentru specialişti, de aceea tratamentul medicamentos, care presupune şi el exagerările sale, predomină în spitalele de psihiatrie. Cu toate acestea, metoda freudiană de sondare a subconştientului rămîne valabilă pentru majoritatea psihiatrilor şi psihologilor, fiind tributară viziunii reducţioniste şi fataliste ale aceluia. Adică, psihiatrul consultă pacientul după metoda lui Freud şi trage concluziile tipice acestui fel de sondare, însă, fiind cunoscut eşecul înaintaşului, îl îndoapă pe bolnav cu pastile care nu-l pot vindeca, dar îl pot tranchiliza.
Prin urmare, vindecarea prin „dezgolirea” subconştientului, atît de prezentă în filme, dar şi în emisiuni cu tentă confesivă, care devin tot mai la modă, este un mit care depăşeşte sfera strictă a psihiatriei, devenind o armă de manipulare a maselor.
Subconştientul, aşa cum l-a înfăţişat Freud, nu este altceva decît un „panou de control” al omului. Sînt destui cei care au înţeles asta foarte bine, butonînd cu succes conştiinţele mulţimilor. Însă pentru a avea acces la acest panou de control şi pentru a-l manevra cu succes, trebuie mai întîi ca omul, mai bine zis oamenii, să creadă ei înşişi în puterea de neînfruntat a propriului subconştient. Iată de ce avem atîtea filme, mii, poate zeci de mii, de la seriale şi producţii video de cea mai joasă speţă, pînă la opere de Oscar, inspirate de această viziune demonică asupra fiinţei umane.
Lozinca acestui complex proces de manipulare este una pe care o poţi auzi atît la hip-hoperii de la MTV, la militanţii homosexuali, cît şi la pastorii buimaci ai unor mişcări pseudo-creştine de azi: „Dumnezeu te iubeşte aşa cum eşti!” sau „fii tu însuţi!” Altfel spus: „Nu fă nimic pentru a te schimba, defectele şi prostia ta sînt fermecătoare!”
Boala sufletului, perversitatea, chiar agresivitatea criminală, beţia, halucinaţiile au fost declarate izvor de inspiraţie pentru artişti şi scriitori. De pildă, suprarealismul este un curent care şi-a propus să exploreze subconştientul. Delirul şi visele bolnave, în loc să fie tratate au ajuns să fie autoprovocate de o serie întreagă de artişti prin recurgerea la alcool, droguri şi situaţii extreme, gen vagabondaj, viol sau chiar crimă. Personajele odioase, cum ar fi ucigaşii în serie sau violatorii, sînt prezentaţi din unghiuri favorabile care le atenuează vina, făcîndu-i chiar simpatici. Toate acestea îşi au rădăcina în viziunea unui doctor, care nu s-a vindecat niciodată pe sine însuşi, deoarece convingerea lui era că nu există nebuni, ci doar moduri diferite de receptare a realităţii.
A rezolva problema subconştientului uman prin simpla afirmaţie că el există este stupid. Teoria propusă de Freud este un unghi mort, o groapă în care eşti pus să sari după ce ai fost asigurat că nu vei mai putea ieşi din ea.
Subconştientul nu a fost niciodată un tabu pentru creştini. Oare nu despre subconştient vorbea Hristos atunci cînd a zis: „Din inimă ies gîndurile rele, furtişagurile, curviile, uciderile” (Marcu 7, 21) şi „din prisosul inimii vorbeşte gura” (Matei 12, 34). Oare ce este acest „prisos” al inimii, dacă nu partea ascunsă conştientului? Numai că, spre deosebire de Freud, să-mi ierte Dumnezeu această comparaţie, Hristos nu a lăsat să se înţeleagă că subconştientul depozitează numai relele. Prisosul inimii, să-i zicem „subconştientul”, poate fi bun sau rău, în funcţie de om (Luca 6, 45).
Cu siguranţă există oameni care au în „prisosul” inimii lor şi multe lucruri frumoase, agonisite de viaţa lor virtuoasă, din experienţa cărora vorbesc. Această experienţă a virtuţii, prin care partea raţională a sufletului reuşeşte să învingă partea poftitoare, opunînd scăderilor de tot felul contrariul lor – adică fricii curajul, zgîrceniei milostenia, mîniei dragostea şi aşa mai departe –, au fost înscrise de-a lungul vremii de oamenii lui Dumnezeu în opere de o nepreţuită însemnătate şi frumuseţe, care, fiind traduse în limbile de mare circulaţie, pot fi cercetate de cei interesaţi.
În ce-l priveşte pe Sigmund Freud, acest om fără îndoială inteligent şi înclinat spre studiu, care a fost şi un connaţional tîrziu al lui Hristos, se pare că a avut o inimă care a prisosit mai mult în lucruri joase şi urîte despre care a vorbit şi a scris în toată viaţa sa, pînă cînd moartea l-a împiedicat să o mai facă.

oare, noi, creştinii de astăzi, sîntem în stare să iubim aşa?

luni, 29 septembrie 2008

Apoftegme duhovniceşti (1) - sfântul Siluan Atonitul

Mănăstirea sfîntului mare mucenic Panteleimon (Russikon) - Sfîntul Munte Atos
locul unde era amplasată moara
casa cu chilia în care a vieţuit sfîntul Siluan
casa natală a sfîntului Siluan


Tânjirea după Dumnezeu

1. Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca­ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

2. Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

3. O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum­nezeu.

Mult am trăit pe pământ şi am văzut şi am auzit multe. Am auzit multă muzică, şi ea a desfătat sufletul meu. Şi m-am gândit: dacă această muzică e atât de desfătată, cum va desfăta sufletul cântarea cerească, unde prin Duhul Sfânt Domnul este slăvit pentru pătimirile Lui?

Sufletul trăieşte mult pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi soarele, iubeşte grădinile fru­moase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte su­fletul şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfă-tează sufletul. Dar când cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.

Am văzut împăraţi ai pământului în slava lor şi am preţuit acest lucru, dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, atunci va socoti puţin lucru toată slava împăraţilor; sufle­tul tânjeşte atunci neîncetat după Domnul şi, nesăturat, ziua şi noaptea, doreşte să vadă pe Cel Nevăzut, să pipăie pe Cel Nepipăit.

Dacă sufletul tău îl cunoaşte, Duhul Sfânt îţi va da să înţelegi cum învaţă El sufletul să cunoască pe Domnul şi ce dulceaţă e în aceasta.

4. Mulţi bogaţi şi puternici ar da mult să vadă pe Domnul sau pe Preacurata Lui Maică, dar nu bogăţiei i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit.

Şi la ce bun banii? Spiridon cel Mare a prefăcut un şar­pe în aur, şi noi n-avem nevoie de nimic afară de Domnul: în El este plinătatea vieţii.

Dacă Domnul nu ne-a dat să cunoaştem multe din în­tocmirile acestei lumi, aceasta înseamnă că n-avem nevoie; nu putem cunoaşte cu mintea toată făptura.

Dar însuşi Făcătorul cerului şi al pământului şi a toată făptura ne-a dat să-L cunoaştem prin Duhul Sfânt. În acelaşi Duh Sfânt cunoaştem pe Maica lui Dumnezeu, pe în­geri şi pe sfinţi, şi sufletul nostru arde de iubire pentru ei.

Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaş­te pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.

Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmani­lor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.

Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”

5. Prin Duhul Sfânt sufletul meu a cunoscut pe Domnul şi de aceea îmi este uşor şi plăcut să mă gândesc Ia El şi la lucrurile lui Dumnezeu; dar fără Duhul Sfânt sufletul e mort, chiar dacă ar avea toată ştiinţa lumii.

Dacă oamenii ar şti că există o ştiinţă duhovnicească, ar lepăda toate ştiinţele şi tehnicile lor, şi ar vedea numai pe Domnul. Frumuseţea Lui înrobeşte sufletul şi acesta este atras spre El, doreşte să fie veşnic împreună cu El şi nu mai vrea nimic altceva. El se uită la toate împărăţiile pă­mântului ca la nişte nori care trec pe cer.

Domnul a zis: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” şi: „voi în Mine şi Eu în voi” [In 14, 20]. Sufletul nostru simte că Domnul este în noi, şi de aceea nu-L poate uita nici măcar un minut.

Despre voia lui Dumnezeu şi libertate

1. Iată că de mulţi ani bolesc de dureri de cap, greu de în­durat dar folositoare, pentru că prin boală sufletul se sme­reşte. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage şi să facă pri­veghere, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; şi L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. înseamnă că lucrul nu-mi este de folos. Dar iată ce s-a întâmplat cu mine altă dată, când Dom­nul m-a ascultat degrabă şi m-a izbăvit. Într-o zi de praz­nic s-a dat la trapeză peşte; şi mâncând, am înghiţit un os de peşte care a rămas prins în piept. Am chemat pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon cerându-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Şi când am spus: „Vindecă-mă”, am primit în suflet răspunsul: „Ieşi din trapeză, respiră adânc şi osul va ieşi cu sânge”. Am fă­cut aşa: am ieşit, am respirat adânc, am tuşit şi un os mare de peşte a ţâşnit afară cu sânge. Şi am înţeles că dacă Domnul nu mă vindecă de durerile mele de cap, înseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel.

2. Cine-şi face griji pentru sine însuşi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu.

Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu şi vieţu­ieşte înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, ca să nu întris­teze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul ştie cât de mult ne iubeşte Domnul.

Lucrul cel mai bun este să te predai voii lui Dumnezeu şi să înduri întristările cu nădejde. Iar Domnul, văzând întristarea noastră, nu ne va da niciodată peste puterile noastre.

Dar dacă întristările noastre ne par mari, aceasta în­seamnă că nu ne-am predat încă voii lui Dumnezeu.

3. Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are nici­odată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: „Asta nu e aşa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvârşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sunt dragi şi plăcute.

Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!” [Le 1, 38]. Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cât de minunată ar fi viaţa pe întregul pământ. Dar, deşi cu­vintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lu­me, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamă­rit în cer şi pe pământ.

4. O tradiţie spune că, în drum spre Egipt, Sfânta Fami­lie a întâlnit un tâlhar, dar acesta nu le-a făcut nici un rău, ci, văzând Pruncul, a spus că dacă Dumnezeu S-ar întrupa, n-ar fi mai frumos decât pruncul acesta; şi i-a lăsat să meargă în pace.

Lucru uimitor: un tâlhar, care de obicei ca o fiară nu cruţă pe nimeni, nu a necăjit, nici nu a supărat Sfânta Fa­milie. La vederea Pruncului şi a blândei Sale Maici, sufle­tul tâlharului s-a înmuiat şi a fost atins de harul lui Dum­nezeu.

Aşa s-a întâmplat şi cu fiarele sălbatice care la vederea sfinţilor mucenici sau a bărbaţilor cuvioşi se făceau blânde şi nu le făceau rău. Chiar şi demonii se tem de sufletul blând şi smerit, care-i biruie prin ascultare şi rugăciune.

Alt lucru uimitor: tâlharului i s-a făcut milă de Domnul-Prunc, dar arhiereii şi bătrânii L-au predat Iui Pilat să-L răstignească. Şi aceasta pentru că ei nu se rugau şi nu ce­reau de la Domnul să-i povăţuiască ce şi cum să lucreze.

Astfel, adeseori ocârmuitorii şi oamenii mari vor bine­le, dar nu ştiu unde este; nu ştiu că este în Dumnezeu şi că li se dă de la Dumnezeu. Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim.

5. Astfel, numai Domnul ştie toate, noi însă, oricine am fi, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne povăţuiască şi să întrebăm pe părintele duhovnicesc, ca să nu greşim.

Duhul lui Dumnezeu povăţuieşte pe toţi în chip deose­bit: unul se linişteşte [vieţuieşte în isihie] în singurătate, în pustie, altul se roagă pentru oameni; altul e chemat să păstorească turma cuvântătoare a lui Hristos; altuia i s-a dat să propovăduiască sau să mângâie pe cei ce suferă; al­tul slujeşte pe aproapele din munca sau averea lui - toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt şi toate sunt date în grade diferite: unuia treizeci, altuia şaizeci, altuia o sută [Mc 4, 20].

Dacă ne-am iubi unii pe alţii întru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arăta prin Duhul Sfânt multe lucruri minunate şi ne-ar descoperi mari taine.

Despre pocăinţă

1. Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă noi toţi ne mântuim, fără excepţie. Nu se mântuiesc nu­mai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd dez­nădejdea lor şi plâng mult, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cu­nosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dum­nezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznă-dăjdui şi nici n-ar mai murmura vreodată. Orice suflet care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocă­iască şi Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria şi pacea vor fi în suflet; şi nu e nevoie de alte mărturii, pen­tru că Duhul însuşi dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăşti păcatul în­seamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale.

2. Dacă gândeşti rău despre oameni, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi îţi insuflă gânduri rele îm­potriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpâneşte sufletul.

Asta e legea pentru noi: dacă ierţi, aceasta înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierţi fratelui tău, înseam­nă că păcatul tău rămâne cu tine.

Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; şi dacă tu gândeşti despre el că Domnul îl iubeşte, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; şi dacă crezi că Domnul iubeşte mult făptura Sa şi ţi-e milă de întreaga zidire şi-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, iar pe tine însuţi te socoteşti mai rău decât toţi, aceasta înseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfânt. Cine poartă în sine pe Duhul Sfânt, chiar dacă nu mult, acela se întristează pentru toţi oamenii ziua şi noaptea, şi în inima lui îi este milă de orice zidire a lui Dumnezeu şi mai cu seamă de oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui şi care, pentru aceasta, merg în fo­cul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decât pentru sine însuşi, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.

Sursa:

http://siluan.trei.ro/?page_id=111

sâmbătă, 27 septembrie 2008

nisip şi piatră


Este povestea a doi prieteni care, traversînd deşertul, într-un anume moment al zilei s-au certat, iar unul dintre ei l-a lovit pe faţă pe celălalt. Cel care a fost lovit peste faţă, fără a spune un cuvînt, a scris pe nisip: Astăzi cel mai bun prieten al meu m-a lovit peste faţă. Ei şi-au urmat drumul pînă cînd au găsit o oază şi s-au hotărît să facă o baie. Cel care a fost lovit peste faţă s-a împotmolit în nisip mişcător, dar prietenul lui l-a salvat. După ce a ajuns la mal, teafăr şi nevătămat, el a scrijelit într-o piatră: Astăzi cel mai bun prieten al meu mi-a salvat viaţa.

Cel care şi-a lovit şi salvat pe cel mai bun prieten, l-a întrebat: După ce te-am lovit, tu ai scris pe nisip, iar acum, ai scris pe o piatră. De ce? Prietenul lui i-a răspuns: Atunci cînd cineva te răneşte, va trebui ca tu să-l scrii pe nisip, astfel încît vîntul să-l şteargă din memoria ta. Dar, atunci cînd cineva face ceva bun pentru tine, tu trebuie să-l scrii în piatră, astfel încît vîntul să nu-l poată şterge în veci.

De aceea, trebuie să înveţi să-ţi scrii rănile pe nisip şi să-ţi gravezi mulţumirile în piatră.